La începutul anilor '80, a demarat, la nivel european, o discuţie în legătură cu importanţa termenului libertate de mişcare. Primii paşi concreţi in acest sens au fost făcuţi de Germania şi Franţa prin semnarea Acordului de la Saarbrucken în anul 1984, care prevedea eliminarea treptată a con­troalelor la frontiera dintre cele două state. În acelaşi an, acestei iniţiative i s-au alăturat alte trei state: Luxemburg, Belgia şi Olanda. În urma negocie­rilor care au urmat între cele cinci state, a fost semnat la data de 14 iunie 1985, în localitatea Schengen situată în Luxemburg, Acordul prin care şefii guvernelor Belgiei, Franţei, Germaniei, Luxemburgului şi Olandei hotărau eliminarea treptată a controalelor la frontierele interne. Scopul Acordului era, pe lângă fluidizarea traficului, simplificarea şi întărirea cooperării între autorităţile poliţieneşti şi vamale din statele semnatare. Cinci ani mai târziu a fost semnată Convenţia de Implementare a Acordului Schengen, la data de 19 iunie 1990. Convenţia stabilea modalităţile prin care statele membre vor coopera, pentru a compensa eliminarea controalelor la frontierele interne şi a asigura o mai bună securizare a frontierelor externe.
În momentul intrării în vigoare, în anul 1995, Convenţia a eliminat controalele la frontierele interne ale statelor semnatare şi a creat o singură frontieră externă unde controalele se desfăşoară conform unui set de reguli clare. De asemenea, au fost stabilite reguli comune în materie de vize, migraţie, azil, precum şi măsuri referitoare la cooperarea poliţienească, judi­ciară sau vamală.
Iniţial, acquis-ul Schengen nu a făcut parte din cadrul legislativ comu­nitar. Acest lucru s-a schimbat însă odată cu semnarea Tratatului de la Amsterdam, în data de 2 octombrie 1997, intrat în vigoare la data de 1 mai 1999. Un Protocol ataşat Tratatului de la Amsterdam incorporează acquis-ul Schengen în cadrul legislativ şi instituţional al Uniunii Europene.
Începând cu acest moment acquis-ul Schengen face parte din legis­laţia comunitară şi a fost transferat în noul Titlu IV - Vize, azil, imigraţie şi alte politici legate de libera circulaţie a persoanelor, al TUE.
De asemenea, ca o evoluţie de ordin instituţional, conform prevede­rilor Tratatului de la Amsterdam, Consiliul UE a luat locul Comitetului Executiv Schengen, stabilit de Acordul Schengen iar începând cu 1 mai 1999, Secretariatul Schengen a fost incorporat în cadrul Secretariatului General al Consiliului. De asemenea, noi grupuri de lucru au fost create pentru a asista Consiliul în activităţile desfăşurate.

Convenţia Schengen
Articolele 2-8 din Convenţia Schengen au fost înlocuite de Regula­mentul nr. 562/2006 (Codul Frontierelor Schengen) care defineşte regulile comune privind circulaţia persoanelor peste fron­tierele interne şi conţine prevederile aplicabile trecerii frontierelor externe ale Uniunii Europene. În egală măsură, Codul stabileşte care sunt condiţiile de intrare pentru cetăţenii statelor terţe, procedurile aplicabile în cazul refuzării intrării, necesi­tatea ştampilării documentelor de călăto­rie, precum şi regulile aplicabile con­troalelor efectuate asupra anumitor cate­gorii de persoane.
Art. 9 din Convenţia Schengen prevede adoptarea unei politici comune privind circulaţia persoanelor şi în special aranjamentele privind regimul de vize. În cazuri excepţionale, o parte contractantă poate să deroge, prin consultare cu cele­lalte state membre, de la regimul comun de vize în legătură cu un stat terţ, atunci când raţiuni imperative de politică naţio­nală impun adoptarea urgentă a unei decizii.
Art. 19-24 din Convenţie regle­mentează libera circulaţie în spaţiul Schengen, timp de maximum trei luni de la data primei intrări, a străinilor care deţin vize uniforme şi care au intrat în mod legal pe teritoriul unei părţi contrac­tante. Străinii care nu sunt supuşi condiţiei obţinerii unei vize pot circula liber pe teritoriile părţilor contractante timp de maximum trei luni în decursul termenului de şase luni de la data primei intrări.
Prin articolul 26 statele membre se obligă să respecte prevederile Convenţiei de la Geneva privind statutul refugiaţilor din 28 iulie 1951, modificată prin Protocolul de la New York din 31 ian­uarie 1967.
Art. 28-38 din Convenţia Schengen, care reglementează răspun­derea cererilor de azil, au fost înlocuite de Convenţia de la Dublin din 1990 privind determinarea statului responsabil pentru examinarea cererilor de azil înaintate într-un stat membru al Comunităţii Europene.
Cooperarea poliţienească, vamală şi cea judecătorească au fost dezvoltate împreună cu principiul liberei circulaţii a persoanelor pentru a asigura faptul că desfiinţarea controalelor la frontieră nu va conduce la o intensificare a criminalităţii organizate. Articolele 39 până la 47 oferă cadrul legal pentru desfăşurarea acesteia.
Articolele 48-69 fac referire la asistenţă reciprocă în materie civilă şi penală, care se poate acorda în acţiuni intentate de autorităţile administrative cu privire la acte care sunt pedepsibile con­form legislaţiei naţionale a uneia din cele două părţi contractante, în acţiuni pentru solicitarea de daune pentru cazurile de urmărire penală sau condamnare eronată, în proceduri de graţiere etc. Cererile de asistenţă se pot face direct între autorităţile judiciare şi se pot returna pe aceleaşi canale.
Articolele 70-72 şi 74-76 din Convenţia Schengen abordează chesti­unea substanţelor narcotice, statele membre Schengen angajându-se să adopte toate măsurile necesare pentru a preveni şi pedepsi traficul ilegal de sub­stanţe narcotice şi psihotrope.
Articolele 77-91 abordează pro­blematica armelor de foc şi muniţiilor în contextul cooperării Schengen. Astfel, se face referire la armonizarea legislaţiei naţionale referitoare la achiziţionarea, deţinerea, comerţul şi înstrăinarea armelor de foc şi muniţiilor, precum şi la clasificarea armelor de foc. De aseme­nea, sunt enumerate armele de foc şi muniţiile interzise, lista armelor de foc pentru acestea, precum şi condiţiile în care poate fi eliberată autorizaţia pentru achiziţionarea şi deţinerea unei arme de foc.
Sistemul Informatic Schengen este cuprins in Titlul IV al Convenţiei Schengen. Conform prevederilor acestuia, statele membre convin la crearea şi menţinerea unui sistem informatic comun. Sistemul va permite autorităţilor naţionale desemnate accesul, printr-o procedură de căutare automată, la alertele făcute în legătură cu persoane şi mărfuri, în scopul controalelor la frontieră şi al altor controale de poliţie şi vamale.

Protecţia datelor cu caracter personal este prevăzută în Titlul VI - art. 126-130 din Convenţia de Implementare a Acordului Schengen. Titlul IV - Sistemul Informatic Schengen din Convenţia sus­menţionată tratează în mod distinct la cap. 3 - Protecţia datelor cu caracter per­sonal şi securitatea datelor în SIS.

Tratatul de la Prum
Tratatul se concentrează, în princi­pal, asupra îmbunătăţirii schimbului de date dintre autorităţile de aplicare a legii din statele semnatare şi acoperă trei domenii, terorismul, criminalitatea transfrontalieră şi migraţia ilegală, domenii de asemenea reglementate de legislaţia europeană.
Prevederile Tratatului de la Prum aprofundează cooperarea poliţienească aşa cum este ea înţeleasă în cadrul zonei Schengen, însă nu reprezintă, până la acest moment, parte a acquis-ului Schengen.
Pe lângă îmbunătăţirea schimbului de date, tratatul prevede:
• compararea profilelor ADN, amprentelor şi datelor cu privire la înma­tricularea autovehiculelor;
•  schimbul de date personale şi de altă natură în legătură cu evenimentele majore;

Aderarea României la spaţiul Schengen

Măsuri instituţionale. Pentru a centraliza eforturile României în vederea aderării la spaţiul Schengen, a stabili un organism unic de coordonare a tuturor instituţiilor şi autorităţilor implicate în pro-
cesul de aderare, precum şi pentru a putea oferi celorlalte state Schengen un partener unic de discuţie, a fost înfiinţat în anul 2007 prin Hotărâre de Guvern, la nivelul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, Departamentul Schengen.

Departamentul este condus de un şef de Departament, cu rang de secretar de stat, care îndeplineşte în acelaşi timp şi funcţiile de preşedinte al GIRMIFS (Grupul Interministerial Român pentru Managementul Integrat al Frontierei de Stat a României) şi preşedinte executiv al Comisiei Naţionale de Auto-evaluare Schengen. În subor-dinea Departamentului Schengen a fost creată Direcţia Generală Schengen com­pusă din şapte servicii: Serviciul Auto­evaluare Schengen, Serviciul Facilitatea Schengen, Serviciul Acquis Schengen, Serviciul Cooperare - Punct unic de Contact, Serviciul Sisteme Informatice Schengen, Serviciul Tehnic Secretariat, Biroul documente clasificate şi Secretariat.

De asemenea în anul 2006 a fost înfiinţată, prin Hotărâre de Guvern, Comisia Naţională de Auto-evaluare Schengen (CNAS). CNAS constituie un organism consultativ şi nu are personali­tate juridică. Scopul Comisiei este de a
coordona, intr-un mod interinstituţional, politicile naţionale şi strategiile în dome­niu.
Misiunile de auto-evaluare
Sub egida Comisiei Naţionale de Auto-evaluare Schengen se derulează începând cu anul 2007 misiuni de auto­evaluare. Misiunile sunt organizate de Serviciul Auto-evaluare Schengen din cadrul Direcţiei Generale Schengen, împreună cu reprezentanţii diferitelor structuri implicate în procesul de evaluare.

Misiunile în teren au vizat domeniile: controlul frontierelor şi cooperarea poliţie­nească. Scopul misiunilor este de a eval­ua atât aspecte de ordin teoretic, cum ar fi cunoaşterea de către cei implicaţi a prevederilor şi a documentelor relevante din domeniul Schengen, cât şi de a urmări implementarea practică a acquis-ului, bunelor practici şi recomandărilor Schengen. Un alt aspect important care se realizează prin derularea misiunilor de auto-evaluare este familiarizarea struc­turilor evaluate cu procesul de evaluare Schengen. Astfel de misiuni de auto-eval-uare au fost organizate şi cu participarea unor experti străini.
În urma misiunilor de auto-evalu-are şi preevaluare sunt întocmite rapoarte, care cuprind o serie de concluzii şi recomandări cu caracter imperativ. Acestea sunt introduse ulterior într-un tabel de monitozare, procesul de reme­diere a eventualelor deficienţe constatate fiind astfel în permanenţă monitorizat la nivel central.

Procesul de evaluare Schengen
Aderarea la spaţiul Schengen va fi precedată de o perioadă de aprox. 2 ani de zile în care se va desfăşura procesul de evaluare Schengen. Domeniile evaluate vor fi:

Primul pas pe care România l-a făcut în vederea demarării procesului de evaluare Schengen a fost prezentarea ofi­cială, la data de 28 iunie 2007, a Declaraţiei de pregătire a României (Declaration of Readiness), pentru 3 domenii de evaluare, în cadrul reuniunii

Grupului de lucru Evaluare Schengen. O a doua Declaraţie de pregătire, pentru toate domeniile de evaluare, a fost prezentată de România în data de 2 iunie 2008.
Cu ocazia Consiliului Informal JAI de la Brdo, din 24-25 ianuarie 2008, România şi Bulgaria au semnat Declaraţia comună România - Bulgaria privind aderarea la spaţiul Schengen în cursul anului 2011.
Prin această declaraţie România şi-a asumat ca termen pentru aderarea efectivă la spaţiul Schengen luna martie 2011.
Respectarea termenului pe care România şi l-a propus depinde în cea mai mare măsură de rezultatul pozitiv al pro­cesului de evaluare.
Începând cu luna septembrie 2008 România va primi spre completare chestionarul extins, pe domenii de evalu­are, din partea Secretariatului General al Consiliului Uniunii Europene. Chestionarul conţine întrebări detaliate despre modul de funcţionare şi organizare a tuturor instituţiilor şi structurilor implicate în domeniile de activitate prevăzute de acquis-ul Schengen.

Vizitele de evaluare în teren au rolul de a verifica informaţiile transmise de România prin intermediul chestionaru­lui. Acestea vor fi efectuate de Grupul de Lucru Evaluare Schengen şi vor demara în martie 2009, primul domeniu evaluat fiind cooperarea poliţienească.
După fiecare vizită de evaluare, Grupul de lucru va redacta un raport care va conţine o analiză detaliată a nivelului de pregătire a României în domeniul respec­tiv.
Raportul poate conţine reco­mandări pentru îmbunătăţirea sau reme­dierea unor deficienţe constatate.
De asemenea există posibilitatea ca echipa de evaluatori să efectueze, după o anumită perioadă de timp, vizite suplimentare, pentru a verifica respec­tarea recomandărilor din raport.

Principalele documente de referinţă în domeniul Schengen

  
Instituţiile implicate în procesul de aderare
Ministerul Internelor şi Reformei Administrative; Ministerul Afacerilor Externe; Ministerul Justiţiei; Ministerul Transporturilor; Autoritatea Naţională a Vămilor; Serviciul de Telecomunicaţii Speciale; Ministerul Public; Ministerul Sănătăţii; Autoritatea Naţională de Supra­veghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal.

Strategia Naţională de aderare la spaţiul Schengen

Planul de acţiune Schengen

Instrumentul de implementare a Strategiei Naţionale;

Fiecare secţiune indică acquis-ul relevant, descrie situaţia actuală şi măsurile avute în vedere pentru adoptarea şi implementarea acquis-ului relevant;

Conţine un calendar cu termene clare pentru implementarea măsurilor;

Se actualizează anual.

Strategia Naţională de Management Integrat al Frontierei de Stat a României
•   Realizarea unui management comun, coerent şi eficace al fron­tierei de stat a României;
•  Strategia se implementează prin: Planul de Acţiune;
•     Planul unic multianual de investiţii pentru securitatea fron­tierei.